Micuțele proteze auditive din zilele noastre sunt considerate „giganți” ai tehnologiei moderne, însă puțini sunt cei care știu că istoria lor începe cu sute de ani în urmă. Prima relatare oficială despre proteze auditive, apare într-o carte din 1588 intitulată „Natural Magic”. Autorul Giovanni Battista Porta, descrie în cartea sa proteze auditive cioplite în lemn după asemănarea urechilor unor animale ce dețineau un auz net superior celui uman.
Istoria protezelor auditive
Primul document despre proteze auditive este consemnat în anul 1640, scris de un nobil italian. Acesta descrie un corn în formă de trompetă care direcționa sunetele spre urechea pacientului. Aceste prime modele erau confecționate din coarne de animale sau scoici, având dimensiuni relativ mari, lungimea între 40-60 cm și vârful cu un diamentru de 15 cm.
Trompetă pentru urechi
În jurul anului 1800, s-a început fabricarea unor trompete pentru urechi, special pentru persoanele cu pierdere auditivă . În anul 1796, Frederick C. Rein deschide primul magazin pentru fabricarea de proteze auditive.
Tuburi de conversație
Cam în aceasi perioadă a fost inventat un alt tip de proteză auditivă: tubul de conversație . Aceasta avea o pâlnie mare în care se vorbea , sunetul era transmis printr-un tub subțire. La celălalt capăt avea o piesă mai mică pe care ascultătorul o ținea în ureche. Cea mai veche proteză auditivă datează din anul 1796 și există dovezi că a fost vândută împreună cu trompeta de ureche.
Cum să ascunzi pierderea auditivă
Deși erau folositoare, majoritatea persoanelor considerau trompetele auditive inestetice. Erau mari și foarte evidente. În perioada în care persoanele cu scadere de auz erau desconsiderate, un astfel de aparat nu era cea mai bună soluție.
Prin urmare, la începutul anilor 1800, oamenii au început să schimbe designul trompetelor de ureche și să le adapteze stilului propriu. De exemplu încorporau proteze auditive în diverse obiecte decorative precum vazele de flori. O persoană cu scădere de auz putea ține capătul aparatului auditiv în ureche și auzeau ceea ce reusea ”vaza de flori” să prindă. În acea vreme considerau aceasta tehnică a fi destul de discretă, dar vă puteti imagina cum ar arăta acum? Gândiți-vă cum ar fi să mutați proteza auditivă, care nu avea o greutate prea mică, de la o masă la cealaltă pentru a putea auzi ceea ce se discută.
Cea mai elaborată deghizare a unei proteze auditive a fost făcută pentru Regele John IV al Portugaliei. Au creat un tron ale cărui brațe erau în formă de cap de leu. Aceștia aveau gura deschisă, ce funcționa pe post de pâlnie de amplificare și transmitea sunetului la piesa lui de ureche.
Proteze auditive de carbon.
Toate protezele auditive menționate mai sus erau în totalitate acustice, prin urmare nu foloseau curent electric. O dată cu introducerea curentului, toate s-au schimbat.
În anii 1900 protezele auditive de carbon au început să apară de peste tot. Curentul electric trecea printr-un speaker ce conținea biluțe de carbon (din acest motiv au primit numele de proteze auditive de carbon). Majoritatea erau de mărimea unei cutii de mâncare.
Ca și protezele auditive de mai sus, primele modele de proteze de carbon se puneau pe masă pentru a permite microfonului să surprindă cât mai mult din ceea ce se vorbea. Cu trecerea timpului dimensiunea s-a micșorat până când protezele se puteau ține într-o singură mână.
Deși protezele de carbon erau superioare celor acustice, calitatea nu a fost foarte mult îmbunătățită. Majoritatea amplificau vorbirea cu 15dB, ceea ce nu este foarte mult având în vedere că vorbirea este pe la 60dB. Chiar și vorbirea amplificată nu se auzea prea bine, sunetul transmis era gălăgios, ascuțit și reproducea o porțiune mică din ceea ce se spunea.
Proteză auditivă cu tub de vacuum
Odată cu apariția tubului de vacuum, amplificarea vorbirii face un salt în calitate. Acestea puteau amplifica sunetele mult mai tare și mult mai clar, chiar și până la 70dB.
Din păcate toate acestea aveau un preț scump de plătit: mărimea. Primele modele de astfel de proteze au fost inventate în 1920 și erau mai mari decât o cărămidă.
La fel ca și protezele de carbon cele cu tub de vacum încep treptat să scadă în mărime. Modelele mai noi se puteau agăța de mână sau de piept (ca și un GoPro din zilele noastre). Totuși exista o limită în micirea tubului de vacuum și a bateriilor folosite de această proteză.
Proteze auditive cu tranzistor
Tranzistoarele au apărut prin anul 1950 și au revoluționat multe tehnologii dar în special cea a protezelor auditive. Ele îndeplinesc aceeași funcție ca un tub de vacuum doar că are dimensiuni mult mai mici. Oamenii își doreau atât de mult proteze auditive de dimensiuni mai mici încât primul aparat ce s-a bucurat de noua tehnologie cu tranzistoare a fost proteza auditivă. Au apărut chiar și înaintea radiourilor cu tranzistoare.
Proteza auditivă cu tranzistor a apărut în 1953. A devenit rapid preferata tuturor, astfel încât din toate vânzările de proteze auditive, în anul 1953, 50% erau cele cu tranzistor iar în anul 1954 înregistrează 97% din piață.
Primele modele de proteze cu tranzistor erau de mărimea celor mai noi proteze cu tub de vacuum. Dacă ne raportăm la evoluția celorlalte (proteze de carbon sau cu tub de vacuum) care au început de la dimensiuni enorme ne putem da seama cum vor evolua acestea. În anul 1956 erau atât de mici încat se puteau încorpora într-o carcasă ascunsă în spatele urechii (un design care există și în ziua de astăzi)
Ochelari cu proteză auditivă cu tranzistor
Un design foarte popular dar care nu a rezistat mult pe piață. În brațul ochelarilor era încorporată proteza auditivă. Până în anul 1959 aproximativ 50% din protezele auditive erau facute în această formă, chiar și persoanele cu văzul normal preferau această variantă. Își pierd popularitatea o dată cu aparitia ochelarilor de soare fabricați de Oakley Thump MP3
Protezele auditive cu tranzistor au devenit tot mai mici odată cu trecerea anilor. În final s-au transformat în APARATELE AUDITIVE DIGITALE din zilele noastre. Chiar dacă sunt foarte micuțe și foarte puternice, există persoane care au o scădere de auz atât de mare încât nimic nu îi mai poate ajuta.
Anii 1600- 1700
În anii 1600- 1700 protezele auditive în forma unei trompete erau foarte populare.
Cu o deschidere mare la un capat și foarte îngust la celălalt pentru a direcționa sunetele amplificate direct către ureche, erau construite din coarne de animale, scoici, sticlă, iar mai apoi din metale comune precum cupru, argint etc.
Unii oameni nu voiau să își recunoască problema, astfel încercând să își mascheze protezele auditive prin bastoane pentru umblat sau chiar camunflându-le în bijuterii încrustate cu diamante.
Tot prin secolul XVlll a fost descoperită și „conducerea osoasă”. Sunetul se transmite prin oasele craniului către creier. Astfel au apărut protezele auditive în formă evantai care se plasau în spatele urechii pentru a colecta undele sonore și a le transmite prin micile oase din spatele urechii.
Anii 1800
Prin anii 1800 au început eforturile de a ascunde cât mai bine protezele auditive. Astfel apărând proteze ce se ascundeau în păr, în barbă sau în diverse accesorii. S-au construit până și fotolii cu tuburi încorporate pentru captarea și amplificarea sunetului.
De asemenea prin anii 1800 au apărut tuburile auditive. Un capăt se afla la gura vorbitorului, iar celălalt la urechea ascultătorului. O metodă nu foarte subtilă dar totuși eficientă
- 1700 – proteza auditivă trompeta(fotoliu)
- 1800 – proteza auditivă trompetă
- 1900 – proteze auditive cu amplificare auditivă a sunetului
- 1930 – proteze auditive cu amplificarea auditivă a sunetului
- 1950 – proteza auditivă de buzunar
- 1970 – proteza auditivă retroauriculară
- 1980 – proteza auditivă intraauriculară
- Prezent – proteza auditivă invizibilă
Anii 1900
Piatra de temelie în comunicații a fost reprezentată de invențiile lui Graham Bell.
Alexander Graham Bell, inventatorul telefonului, avea elevi surzi, avea o soție surdă și o mamă la fel. Așadar țelul său era să transforme vorbirea în semnale electrice, pentru a le face accesibile pentru surzi. Cand si-a dat seama că această tehnologie ar putea fi folosită de asemenea pentru a transmite vorbirea pe distanțe lungi, a luat nastere telefonul.
Ce a urmat după invenția lui, a fost o nouă generație de proteze auditive, care amplificau electronic sunetul, cu ajutorul unui microfon de carbon și a unei baterii care avea durata de viață de doar câteva ore. Dispozitivele se purtau în jurul gâtului, aveau fire vizibile, iar uneori se foloseau cu pachete de baterii adiționale pentru a prelungi durata de funcționare a protezelor auditive.