Este pus în mișcare de undele acustice, transmite vibrațiile sale ciocănelului, are un grad redus de inerție ceea ce face ca mișcările lui să se oprească imediat ce excitantul sonor nu mai acționează. Acesta funcționează ca un rezonator care vibrează la modificările de presiune determinate de undele sonore și transmite vibrațiile lanțului de oscioare din urechea medie (ciocan, nicovală, scărița).
Lanțul de oscioare nu are numai rolul de a transmite vibrațiile prin mușchiul ciocanului (tensor timpani) și cel al scăriței (stapedius) contribuie și la modificarea intensității sunetelor:

• contracția mușchiului ciocanului diminuează amplitudinea vibrațiilor prea puternice astfel încât se poate reduce tăria sunetelor cu 30-40dB;
• contracția mușchiului scăriței amplifică sunetele prea slabe, acest mecanism intervine și în adaptarea auzului;
• Articulațiile dintre aceste oscioare sunt astfel dispuse, încât mișcarea mânerului ciocanului determină o mișcare în același sens al tălpii scăriței, care se sprijină pe membrana care obstrucționează fereastra ovală și care, la rândul său, modifică presiunea lichidului din urechea internă.

În condiții normale transmisia undelor sonore spre urechea internă se efectueză prin sistemul timpano-osicular.
Celelalte două căi de transmisie (prin mediul aerian al casei timpanului sau prin conducerea osoasă) nu joacă un rol important, în condiții normale.
Dar, tocmai de aceea acuitatea auditivă se micșorează, dar nu dispare atunci când timpanul este perforat sau distrus, precum și când astuparea trompei lui Eustachio, urmată de reabsorbția aerului din cavitatea timpanului, modifică presiunile exercitate pe cele două fețe ale membranei, diminuând astfel amplitudinea vibrațiilor. În schimb, dacă și lanțul osicular este anchilozat, atunci se ajunge la o diminuare a auzului putând merge până la cofoză.
Funcția esențială a urechii medii este de a realiza o adaptare de impedanță între mediul aerian al urechii externe și mediul lichidian al urechii interne.
Membrana timpanului este alcătuită din fibre elastice pe a cărei suprafață, orice frecvență între 20-20.000 Hz/sec își găsește zona de vibrație și prin oscioarele auditive cu ciocanul lipit de partea internă a timpanului, vibrația este transmisă mai departe la urechea internă (labirintul) prin fereastra ovala lipită de talpa scăriței care pune în vibrație lichidul pâna în canalul timpanic al melcului (rampa timpanică).
Vibrațiile se transmit în lungul canalului vestibular până la vârful lui și apoi prin canalul timpanic vibrațiile ajung la fereastra rotundă (acoperită de o membrană) prin care ele se pierd în spațiul urechii medii care va comunica prin trompa lui Eustachio cu faringele.
În canalul cohlear al urechii interne, vibrațiile determină prin rezonanță vibrarea unei părți a organului lui Corti.
Excitațiile mecanice ale celulelor în ritmul vibrației se transmit în dendritele celulelor nervoase din ganglionul lui Corti. Deci, la nivelul melcului se găsesc celulele senzoriale auditive care transforma energia sonoră în impulsuri nervoase ce sunt conduse pe căile nervoase auditive la scoarța cerebrală (lobul temporal), unde are loc formarea senzației auditive.
Când scărița intră în vibrație are loc presarea și relaxarea perilimfei din rampa vestibulară care prin helicotremă (locul în care se face comunicarea între rampa vestibulară și rampa timpanică) transmite mai departe presarea și relaxarea endolimfei. Totodată perilimfa bombează și membrana ferestrei rotunde care este la periferia rampei timpanice. Când se produce presarea perilimfei are loc bombarea și relaxarea membranei bazale de către perilimfa rampei timpanice.
Cilii celulelor senzoriale auditive, au capacitatea de a sesiza orice mișcare pe care dendritele o transmit ganglionului spiral Corti. Aceasta constituie recepția primară a auzului în care vibrațiile sunt codate în impulsuri nervoase mai intense sau mai puțin intense ca răspuns la vibrațiile sonore receptate din exterior.

În cortex, zona în care ajunge calea auditivă este localizată în principal în circumvoluțiunea superioară temporală.

Există două zone corticale:

• o zonă corticală auditivă localizată în regiunea temporală care are fibre de la nivelul corpului geniculat median;
• o zonă corticală de asociație auditivă localizată în special în cortexul parietal și care primește impulsuri atât de la aria auditivă centrală cât și de la ariile talamice adiacente corpului geniculat.

Sunetele joase sunt receptate în aria primară auditivă în partea anterioara, sunetele înalte sunt receptate în porțiunea posterioară a ariei primare auditive. Cortexul trimite periferic la toate nivelurile analizatorului auditiv fibre centrifuge care reglează nivelul de sensibilitate al acestor relee, întărind recepția pentru ceva nou, interesant sau slăbind pentru ceva neimportant și lipsit de noutate (procese inhibitorii).
Altfel spus o persoana se poate concentra asupra unui sunet particular respingând în acelasi timp altele (un solist, o melodie).
Urechea omului este o structură complexă, de o sensibilitate uimitoare. Ea nu reprezintă doar organul auzului, ci, totodată, ne permite să fim conștienți de poziția și de mișcările capului nostru, precum și de directia gravitației, contribuind astfel la simțul echilibrului și mișcării și la capacitatea noastră de a executa mișcări liniștite, coordonate.

Acum că ai aflat mai multe despre cum auzim, poți face o programare pentru o testare de auz chiar aici.