Intr-o zi, o batranica intra sfioasa in cabinet, insotita de fiica ei, fiul si nepotii, intreaga familie.
Batranica nu aude bine, fiica e translator. Ne uitam una la alta ochi in ochi si ii vad tristetea pe masura ce eu conversez cu fiica si ea nu poate sa faca parte din discutie. Nu zice nimic, eu ridic vocea si o intreb “- Ce s-a intamplat? “, “- Nu aud bine” , zice batranica. Imi zic cu vocea mintii ca am sa o fac sa auda vocea fiecarui membru din familia ei care a venit sa o incurajeze. Nu-i spun nimic, nu ii dau
sperante inainte de a avea certitudinea ca pot sa fac asta. Sper sa pot, stiu ca pot. Are 80 de ani, o viata dedicata sa-si creasca copiii apoi nepotii, ramasa singura, si azi, hipoacuzica. O vad pe bunica mea……of, as face pt ea exact ce as face pt bunica mea ca sa ne putem auzi, daca ar fi….
Prin geamul de sticla vad ochii atintiti ai nepotilor si fiului. Toti vor sa stie ce se intampla, spera sa poata comunica cu ea usor, sa rada, sa fie ca mai demult. Ma apuc de treaba, eu – audiologul. Nu ma pot coplesi emotiile, nu acum, am treaba….Dar eu – omul, vad, simt neputinta in ochii ei, bunica, mama cuiva. Se uita la mine parca vrea sa se agate ca un scaiete de haina, ca eu sa stiu ca ea nu mai poate asa, ca vrea sa fie bine, dar nu stie daca se poate, cum se
poate, ce se poate. Eu – omul, nu vreau sa ma cuprinda emotiile si nu vreau sa ii spun ca va fi bine pana cand eu – specialistul nu voi sti sigur ca pot. Ii fac testul si acum stiu ca pot, chiar pot. In sinea mea ma bucur, radiez, dansez de bucurie. Am sa o fac fericita. In exterior sunt calma, linistita, zambesc.
O intreb: “-Vreti sa auziti?”, “-Daca se poate, as cam vrea”, zice batranica sfioasa. Da, se poate, strig eu in sinea mea, cu o fericire isterica. “-Haideti sa facem o proba” ii spun. Imi duc rolul de
profesionist pana la capat, imi spun, sunt calma, serioasa, zambitoare, increzatoare. Si dintr-o data, dintr-o liniste asurzitoare in care fusese afundata ani la randul, zile, ore nesfarsite de neauz, de tristete, de izolare, se uita in ochii mei si imi spune “- Aud tot”. Eu – specialistul, zambesc si dau din cap ca asa e, eu-omul sunt in culmea fericirii, dansez de bucurie, imi iese inima din piept de implinire, drag de ea, de bunica adineauri trista, acum, cuprinsa de emotii. O las pe ea sa-si traiasca bucuria. E momentul ei.
Ne uitam ochi in ochi. Vad siroaie care se scurg pe fata ei brazdata de urmele vietii, vad cum fata I se lumineaza de inchipuirea a ce va putea fi de acum inainte, de bucuria auzirii celor dragi, de ramanerea in urma a nesfarsitei linisti. Din nou, prin geamul de sticla, vad si ochii lor, celor dragi ei, ochi care impartasesc emotiile firesti ale momentului.
Zi de zi eu pot, eu-omul traiesc aceste emotii deoarece eu-audiologul pot. Pare ca am superputeri asemeni unui super-erou care aduce frumosul acolo unde uratul s-a instalat, aduce calmul acolo unde e furtuna, alunga norii ca sa iasa soarele. Nu sunt supraom, nu am super-puteri, dar iubesc sa traiesc asta zi de zi.
Ce inseamna asta pentru mine? Experiente, trairi, emotii, recunostinta, viata.
Audionova inseamna toate acestea, si mult mai mult. 22 de ani de invatare, incercari, evolutie, perfectionare, experienta. Zi de zi e o experienta in sine, fiecare hipoacuzic care ne trece pragul vine cu
o poveste, dar fiecare se poate oglindi in povestea acestei batranici care a venit cuprinsa de frici si anxietati si a plecat cu zambetul pe buze si cu certitudinea unui maine diferit, plin de sunete demult
uitate, plin de viata!
Sa ne traiesti Audionova, ca sa poti sa-i faci pe ei, prin noi, oamenii zilei de maine care lasa in urma ziua de ieri inecata in negura neauzului pentru un maine melodios!
Alexandra Pop
Satu Mare
Comentarii recente